Nicolae Balcescu. P.P Panaitescu

Cine deschide «Istoria lui Mihai Viteazul», opera

neterminată a lui N. Bălcescu, o marmură antică mutilată, e

izbit de la început, deşi povestirea curge senină, voit senină,

de rotunjimea sonoră a frazelor, de afirmaţia lor sigură,

aproape poruncitoare. Este ceva retoric, ceva elocvent

în acest stil, a cărui armonie însă îmblânzeşte strigătul şi

mlădie asprimea apostrofei. Nicăieri nu găsim ritmul larg

al visătorului, nicăieri precizia ideii nu dă loc nuanţelor.

Acesta este tonul omului de acțiune, a luptătorului pentru

idee, cartea este aproape o predică.

Bălcescu era desigur un luptător pentru idee, pentru ideea

rece în logica ei şi sigură de sine. Era un raţionalist entuziast

ca mulţi din generaţia intelectualilor din care făcea parte,

oameni care puneau în căldura cultului lor pentru idee, ceea

ce lipsea poate ca simţire în sufletul lor.