Am Trait Atat De Putin - Eva Heyman

În rândurile jurnalului Evei Heyman curg lacrimile dragostei neînmugurite şi plâng dorinţele neîmplinite, zvâcnesc speranţe iute înăbuşite şi dor până la leşin aripile frânte. Se zbate de la un capăt la altul al jurnalului, strigă, ţipă până la urlet dorinţa de a mai trăi. Da, Eva, care abia ajunsese la cea de a 13-a primăvară a vieţii sale, simte că moartea o pândeşte, că se află undeva pe aproape, chiar foarte aproape. Dar nu se lasă copleşită de frica de moarte, nu vrea să se gândească la ea, îşi concentrează toată energia în voinţa de a rezista cu orice preţ, în hotărârea de a accepta orice sacrificiu pentru a supravieţui. Simte, ştie, e convinsă că nu-i drept, că e împotriva firii ca cineva să pună capăt zilelor unei fetiţe de 13 ani. Ea simte, ştie, e convinsă că nu-i drept, că e împotriva firii să condamni la moarte un om cinstit, un om nevinovat, un om căruia nu-i poţi imputa altceva decât faptul că s-a născut evreu. Crima – crede, e convinsă Eva – e cu atât mai strigătoare la cer, dacă cel ucis este un copil. De aceea, în ţipătul ei plin de forţă, dar şi de disperare nu invocă nici nevinovăţia ei, nici nedreptatea condamnării, ci dreptul primordial al omului, acela de a trăi. Şi, în primul rând, dreptul copiilor la viaţă. „Eu totdeauna plâng – mărturiseşte Eva – când citesc, undeva, că cineva a murit. Eu nu vreau să mor! Am trăit atât de puţin!”

Oliver Lustig